Până la cinci ani nu am amintiri să mă fi jucat prea mult afară din casă. Îmi făceam avioane sau mașini din cărțile lui tata, mă jucam foarte mult singur, atât cât țin eu minte. Mai târziu, îmi plăcea să bat mingea în fața blocului cu ceilalți copii, să jucăm „rațele și vânătorii“ și țin minte că eram foarte piromani.
Făceam foc în spatele blocului, eram pasionat și când găseam un cauciuc sau ceva de genul ăsta era o sărbătoare. Veneam acasă mirosind a fum. Și am dat foc și acasă la o perdea și părinții nu m‑au pedepsit. Deci o copilărie tipică în comunism, în comunismul acesta ceaușist, nu în faza sa foarte urâtă, dar totuși păgubos, restrictiv, nu aveam mașinuțe, ciocolată. Bine, mai primeam uneori din Elveția ciocolată Toblerone sau Milka și hăinuțe și visam la Occident. Îmi amintesc că era un joc tipic pentru perioada respectivă, se numea „capace“. Luam capace de băuturi occidentale — Cola, Pepsi, de la bere — și le făceam plate, le puneam unul peste altul și aruncam cu lanțul și apoi dădeam cu o cheie să le întoarcem. (”Tot înainte! Amintiri din copilărie”, Editura Curtea Veche Publishing, București, p. 221)
