Aveam cinci sau șase ani și un vecin m‑a luat pe bicicletă, m‑a dus la un lac apropiat — vedeți, nu vreau să fac un caz din asta, am să fac doar o mică paranteză referitoare la raporturile dintre oameni: nu știu câți dintre noi și‑ar mai trimite copilul de cinci ani cu un vecin, pe bicicletă, la pescuit, este de negândit — el m‑a inițiat în aceste taine ale pescuitului, pescuiesc până în ziua de astăzi, din fericire băieții mei mi‑au moștenit pasiunea pentru pescuit, măcar atât! Problema‑i că totul era liber atunci! Acum revine cu forţă o amintire pe care o am legată de acea perioadă: autoritățile aduseseră la muncă deținuți. Lucrau, muncă grea, la construcția fabricii de zahăr, îndiguiri, desecări, o mulțime de lucruri făceau ei acolo și îmi aduc aminte că erau ținuți intr‑un soi de lagăre, o soluție foarte simplă și foarte eficientă găsiseră gardienii, grilaje din sârmă din aceasta care se folosește la garduri dar nu se puteau urca pe ele fiind că ar fi căzut. Și îmi aduc aminte că noi veneam de la pescuit, de fiecare dată prindeam ceva, era imposibil să nu prindem ceva și, urcându‑se pe acele grilaje — deținuții ne cereau „un peștișor“ pescuit de noi.
Noi, copiii, eram lăsați de gardieni să ne apropiem, fiind inofensivi, ei luau peștii mici, erau niște pești micuți şi ţepoşi, caras şi ghiborţ, le spintecau burta în țepii de la sârma ghimpată, le scoteau mațele, făceau un foc cu niște hârtii pentru că fabricau betoane armate (hârtii separatoare folosite la turnarea betoanelor) și îi mâncau așa semi‑cruzi. În pielea goală, aveau doar un fel de cârpă în jurul şalelor, parcă erau sclavi egipteni la construcţia piramidelor. E una dintre amintirile „negre“ care mă bântuie din acea perioadă, partea negativă a pasiunii mele legată de pescuit. (Preda S., Antonovici V., 2016, ”Tot înainte! Amintiri din copilărie”, Editura Curtea Veche Publishing, București, p. 72-73)
