Tot înainte! este o carte periculoasă pentru cei care şi-au trăit copilăria în comunism. Pentru că există riscul de a ţi se aduce la suprafaţa memoriei multe amintiri care au fost uitate / recondiţionate / reciclate / şterse.
Care mai este importanţa memoriei, mai contează ea şi, mai ales, cât de sensibilă este memoria în copilărie? Se pare că tocmai în aceşti primi ani ea este extrem de activă, aflată probabil la cei mai înalţi parametri de funcţionare, dezvoltând o uriaşă capacitate de stocare. De aceea şi omul revine neîncetat, de-a lungul întregii sale vieţi, asupra acestor imagini şi cadre în mişcare, care se transformă în amintiri din ce în ce mai preţioase pe măsură ce înaintăm în vârstă şi ne pregătim să părăsim viaţa. Pe care am început-o în copilăria pierdută iremediabil.
Demersul iniţiat de Simona Preda şi Valeriu Antonovici, doi istorici din noul val, cu CV-uri academice solide şi netrucate, autori a două cărţi extrem de interesante (amândoi au susţinut doctorate în istorie care s-au transformat în volume: Simona Preda – Patrie română, ţară de eroi, Editura Corint, 2015, despre care am scris în revista 22, iar Valeriu Antonovici – Muncă patriotică. Radiografia unui ideal falisificat, Editura Eikon, 2015), vine să completeze o literatură memorialistică din ce în ce mai vastă şi complexă care se învârte în jurul copilăriei în comunism. Cum a fost ea? Cât îşi mai aduc aminte adulţii de azi despre grozăviile (dar nu numai) de atunci? Erau ele cu adevărat grozăvii sau memoria ne joacă feste? Volumul Tot înainte! Amintiri din copilărie este însoţit şi de un film (mai multe informaţii se pot regăsi pe pagina de Internet ememorie.ro/pionier) şi reprezintă şi un gest de altruism al autorilor, căci, într-o lume culturală cu un public din ce în ce mai restrâns, este mare lucru să încerci să nu te pui pe tine în valoare, ci să oferi spaţiu de liberă exprimare altora. Relevantă este studierea asumărilor ocupaţionale a celor care au fost intervievaţi, a ceea ce fiecare se consideră, în mod intim şi asumat. Avem diversitate şi pe acest palier, chiar dacă majoritatea provin din domeniul umanist (din această perspectivă, ar fi simpatică descoperirea viziunii unor muncitori sau ţărani mai în vârstă, ar fi interesant cum au perceput regimul care le era teoretic destinat lor): şapte scriitori, dar şi alte specializări apropiate (un critic de artă, unul literar, patru publicişti), trei istorici şi un politolog, dar şi un diplomat, un dirijor, un regizor, un coregraf şi… un inginer (dar şi el recunoscut în spaţiul public prin activitatea umanistă şi mai puţin cea din domeniul electronicii).
// SIMONA PREDA, VALERIU ANTONOVICI (ed.)
// Tot înainte! Amintiri din copilărie
// Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu
// Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2016 |
Se poate observa coerenţa volumului, care este dată de matricea întrebărilor puse respondenţilor și care conduce direct la o remarcabilă unitate a răspunsurilor, tocmai pentru că experienţele au fost în mare măsură comune, trăite de cei care au prins mai mult sau măcar un deceniu din regimul comunist. În plus, forţa volumului constă şi în faptul că nu se rezumă doar la copilăriile trăite în Bucureşti sau într-o singură regiune istorică, respondenţii trăind în mari oraşe, precum Bucureşti, Piteşti, Iaşi, Constanţa sau Ploieşti, dar şi în orăşele pitoreşti, precum Câmpina, Fălticeni, Sinaia sau Ianca, unde şi forţa propagandistică ceauşistă era mai atenuată, sau într-un sat din Banat, unde propaganda comunistă era inexistentă.
O notă comună este şi faptul că s-a gravat în mentalul nostru naţional foamea, lipsurile alimentare din ultimul deceniu comunist fiind acute, chiar dacă unele familii s-au descurcat mai bine (având rude la ţară) decât altele (orăşeni get-beget, care proveneau din vechea urbanitate interbelică, redusă, de acord, dar nu inexistentă). În mod relevant pentru discrepanţele şi capacitatea de a produce prosperitate, în societatea capitalistă multă lume ţine regim, inventează şi administrează diete, în condiţiile în care, acum 27 de ani, tot ceea ce doream era să fim liberi şi să mâncăm bine. O altă trăsătură pe care absolut toţi o aduc în discuţie este maşinăria propagandei ceauşiste, faţă de care până şi cea a lui Dej pălea şi care dovedeşte că ambiţia lui Ceauşescu era să domine în totalitate România şi să decidă absolut în toate domeniile. O anumită perioadă a reuşit acest lucru, răzând atât sute de cartiere, dar intervenind şi în lungimea rochiilor prezentatoarelor TV sau sexualitatea propriului popor. Această inserare în intimitatea familială a avut nu numai efecte pe termen scurt, dar şi lung. Mulţi aduc în discuţie şi încearcă să definească schizofrenia regimului care îşi obliga supuşii la utilizarea a ceea ce Orwell numea dublu limbaj, ca o condiţie a supravieţuirii. Raportarea la copilărie este diversă. „Eu n-am copilărit în timpul comunismului, ci în timpul copilăriei mele. Când ai şapte-nouă-unsprezece ani, nu-ţi pui problema dacă trăieşti în comunism, într-un regim democratic sau în regalitatea din Evul Mediu. Iei lumea din jur aşa cum ţi se arată atunci când ţi se face cunoştinţă cu ea, ţi se pare că aşa e normal să fie.“ (T.O. Bobe)
Frigul este şi el foarte prezent. „Îmi amintesc de o noapte în care nu aveam curent, era un frig teribil. Îmi băgasem picioarele într-o sacoşă cu pulovere ca să mă încălzesc. Aveam o lumânărică şi aia era ultima. Frig, foame. Mâncam săptămâni întregi numai pastă din aia de roşii care se găsea în magazine. Aia era mâncarea de bază pentru mine. Aproape în fiecare noapte visam cum îl împuşc pe Ceauşescu. (…) În momentul în care a venit revoluţia eram la Bucureşti, la Intercontinental. Nu ştiu, ăla a fost cel mai fericit moment al vieţii mele. Pentru mine ăla a fost momentul suprem“ (Doina Ruşti). Odilia Roşianu care a copilărit în Bucureşti, într-o casă demolată de Ceauşescu în 1978, pentru a face loc aberaţiilor sale arhitectonice, evocă şi ea celebrul frig de la bloc: „În decembrie `89 aveam opt grade în sufragerie“, iar Cristina Hermeziu întăreşte această imagine: „frig, frig în clasă, dar interdicţia de a purta, iernile, altceva decât ciorapi subţiri din supraelastic. Curentul electric care lipsea serile, acasă, ore întregi. Ne făceam temele la lumânare“.
Uneori, în discursul respondenţilor apar şi amintiri din comunismul dur şi sângeros, cu bunici deportaţi (Odilia Roşianu a avut un bunic basarabean regăsit de sovietici în România şi deportat la Vorkuta), prizonieri de război făcuţi la Cotul Donului (Doina Ruşti a avut un bunic luat prizonier, dar care a fost ineducabil în viziunea bolşevicilor, de aceea a şi plecat din lagărul de prizonieri printre ultimii, la începutul anilor 1950). În aceeaşi notă se încadrează şi amintirile lui Pavel Şuşară, care a copilărit într-un sat bănăţean prin anii ’50 şi care îşi aduce aminte cum agenţii comunişti veneau să colecteze cotele obligatorii: „Veneau agenţii şi scotoceau peste tot, căutau în cămară, în pod, prin grajduri, ca nu cumva să fie cereale sau bucate ascunse, din care să nu fie dedusă cota. Pentru simplificarea lucrurilor, confiscau totul, singuri, probabil că mai rămăseseră pe undeva cantităţi neidentificate. În urma acestor percheziţii, de multe ori nu mai aveam nici resurse pentru hrana de zi cu zi, mama sau bunica mergând prin vecini ca bunica să ia cu împrumut un ciur de mălai, câteva ouă sau o bucată de brânză. În câteva rânduri ne-au sechestrat şi hainele, iar odată ne-au luat şi o vacă“.
Există şi o parte plină a paharului? „Faptul că am putut cunoaşte, în datele vieţii mele, şi o societate totalitară, dar şi răsturnarea ei, cu galopul către democraţie şi libertate, chiar mi se pare un noroc, o şansă existenţială, în sensul unei prise de conscience pe care, spre exemplu, copiii noştri nu o vor putea trăi niciodată“ (Cristina Hermeziu). Amintirile sunt subiective, iar filtrarea sau cernerea lor justă reprezintă un adevărat exerciţiu de echilibristică. Nu se poate nega totul, după cum nu se poate idealiza un regim care a sucombat într-o baie de sânge (atât al supuşilor, dar şi al celor doi tirani conducători). Dan C. Mihăilescu evocă o copilărie şi adolescenţă mai degrabă plăcute şi fără probleme doar pentru că aveau loc în celebrul deceniu de destindere, între ultimii ani ai lui Dej şi obţinerea controlului absolut de către Ceauşescu. În partea plină a paharului se mai află şi celebrele cuvinte ale lui Friedrich Nietzsche, destul de optimiste pentru filosoful german: ceea ce nu te doboară (mai degrabă) te face mai puternic. Te imunizează. Pe de altă parte, trebuie să fim realişti: ce părinte care şi-a trăit copilăria atunci şi-ar putea supune odraslele, în mod voit-voluntar, unor grozăvii similare? (Căci şi acum se poate opri curentul, poţi sta în frig şi avea un frigider cumplit de gol.) Am uitat cam repede faptul că principala calitate a regimurilor comuniste (de peste tot) a fost tocmai ascunderea gunoiului (mai ales în domeniul economic) sub preş decenii la rând, iar această tactică nu avea cum să nu producă miasme extrem de neplăcute. Personal, ne întrebăm dacă toate sacrificiile care i-au fost impuse populaţiei în anii ’80 au avut vreun sens, dacă au contat cu adevărat. Mai degrabă credem că a fost o mare bătaie de joc, mai ales dacă vedem lista cu ţările africane care încă nu şi-au plătit datoriile istorice faţă de România (şi pe care probabil nu le vor mai plăti niciodată) acumulate înainte de 1989. Cum ar veni, noi stăteam la cozi, trăiam în frig şi întuneric pentru ca un dictator paranoic să-şi susţină aşa-zisa politică mondială de dezarmare. De altfel, în mod paradoxal, şi sfârşitul tiranului român a fost asemănător cu al multor tirani africani.
Tot înainte! (o „deviză“ – alt cuvânt care a sucombat în tranziţia noastră – destul de absurdă, având în vedere că această accelerare duce spre sfârşitul fizic, către moarte – de ce ne-am grăbi? – şi care, din fericire, nu mai spune absolut nimc celor născuţi după 1990) este o carte periculoasă pentru cei care şi-au trăit copilăria în comunism. Pentru că există riscul de a ţi se aduce la suprafaţa memoriei multe amintiri care au fost uitate / recondiţionate / reciclate / şterse.
