Doina Ruști: am învățat să nu mă contaminez, să nu ascult…

Pe vremea aceea nu conștientizam multe dintre lucrurile grave, dar cu toate acestea resimțeam lipsa de libertate. Asta am resimțit‑o acut și din cauza existenței mele mai tulburi, a dramelor din familie, dar și a școlii, care pur și simplu te opresa. Am o amintire iarăși destul de veche, din ziua în care am fost făcută pionieră. Eu nu am fost foarte implicată în povestea asta cu pionieratul, dar ziua aceea mi‑o amintesc foarte bine pentru că bunicul meu se afla printre profesori, acolo, și la momentul respectiv, el a venit și mi‑a legat cravata aia și au început să‑i tremure mâinile. Nu putea să mi‑o lege, asta era clar, am avut sentimentul că îi venea să plângă, și eu am interpretat asta ca fiind o emoție. Mă rog, mi se întâmpla mie un lucru nemaipomenit!

Și, în fine, după ce cu chiu cu vai mi‑a legat cravata aia, a scos o eșarfă din buzunar și mi‑a înfășurat‑o peste. Deja mă simțeam foarte nasol, pentru că ceilalți copii erau cu cravata, se bucurau, pe când el îmi făcuse chestia asta! După aceea, treptat, mi‑am dat seama că pentru el a fost o maximă suferință să‑mi lege cravata aia, el care asculta „Vocea Americii“ și „Europa liberă“.

Pentru el a fost o umilință cumplită. Îl puseseră să‑mi lege cravata și pentru că n‑a suportat până la capăt o camuflase cu eșarfa aia! Sunt acele întâmplări care în aparență erau fericite, dar care în esență ascundeau drame de care habar n‑aveam, drame extrem de puternice.

(Preda S., Antonovici V., 2016, ”Tot înainte! Amintiri din copilărie”, Editura Curtea Veche Publishing, București, p. 161)